Drumul lung și camionerul... copt / El largo camino y el trailero... quemado
Traducere in limba romana dupa o postare in limba spaniola:
"Am petrecut 42 de ani înghițind asfalt, dedicând totul familiei mele. Am pierdut zile de naștere, prime cuvinte, îmbonăviri, îmbrățișări, Crăciunuri... totul, totul pentru a fi la volan, dându-i bataie pentru ca în casa mea să nu lipsească nici măcar vreo farfurie cu mâncare. I-am fost casei mele un continuu furnizor, da... dar niciodată tată, niciodată soț prezent. Am crezut că într-o zi, la bătrânețe, mă vor primi cu brațele deschise, ca pe un războinic care se întoarce din luptă. Dar nu.
Astăzi sunt aici, într-un colț al casei, devalorizat ca o mobilă veche. Bolnav, obosit, cu spatele zdrențuit și cu inima mai frântă decât genunchii. Deja nu mai deranjez pe nimeni în șosea, acum deranjez în sufragerie. Copii îmi vorbesc... ca din obligație, SOȚIA deja nu mă mai vede la fel. S-au obișnuit să trăiască fără mine... iar acum, că sunt aici, deja nici nu știu ce să facă cu mine. Regret... carnal… nu că am fost șofer de trailer, ci că chiar am crezut că în cele din urmă căldura caminului mă va aștepta. Mă doare că nu mi-am văzut copiii crescând, că nu am avut timp pentru mine. Am dat totul… iar astăzi nu am nimic. Nici măcar un „mulțumesc”, nici măcar un „ne-ai lipsit”.
Rămâne doar tăcerea… și amintirea fiecărui kilometru parcurs, sperând că unul dintre acele atâtea drumuri, să mă fi adus înapoi la căldura dragostei familiei mele.
Prepară-te, prietene, pentru că... drumul obosește, dar singurătatea ucide mai lent."
Astăzi sunt aici, într-un colț al casei, devalorizat ca o mobilă veche. Bolnav, obosit, cu spatele zdrențuit și cu inima mai frântă decât genunchii. Deja nu mai deranjez pe nimeni în șosea, acum deranjez în sufragerie. Copii îmi vorbesc... ca din obligație, SOȚIA deja nu mă mai vede la fel. S-au obișnuit să trăiască fără mine... iar acum, că sunt aici, deja nici nu știu ce să facă cu mine. Regret... carnal… nu că am fost șofer de trailer, ci că chiar am crezut că în cele din urmă căldura caminului mă va aștepta. Mă doare că nu mi-am văzut copiii crescând, că nu am avut timp pentru mine. Am dat totul… iar astăzi nu am nimic. Nici măcar un „mulțumesc”, nici măcar un „ne-ai lipsit”.
Rămâne doar tăcerea… și amintirea fiecărui kilometru parcurs, sperând că unul dintre acele atâtea drumuri, să mă fi adus înapoi la căldura dragostei familiei mele.
Prepară-te, prietene, pentru că... drumul obosește, dar singurătatea ucide mai lent."
/
"Pasé 42 años tragando asfalto, dejando todo por mi familia. Me perdí cumpleaños, primeras palabras, enfermedades, abrazos, navidades… todo, todo por estar al volante, echándole huevos para que en mi casa no faltara ni un plato de comida. Fui proveedor, sí… pero nunca papá, nunca esposo presente. Yo pensé que un día, ya viejo, me iban a recibir con los brazos abiertos, como un guerrero que regresa de la batalla. Pero no.
Hoy estoy aquí, en un rincón de la casa, arrumbado como un mueble viejo. Enfermo, cansado, con la espalda hecha trizas y el corazón más roto que mis rodillas. Ya no estorbo en el camino, ahora estorbo en el comedor. Mis hijos me hablan por compromiso, mi ESPOSA ya no me ve igual. Se acostumbraron a vivir sin mí… y ahora que estoy, ya no saben qué hacer conmigo.
Me arrepiento, carnal… no de haber sido trailero, sino de haber creído que al final habría un hogar esperándome. Me duele no haber visto crecer a mis hijos, no haber tenido tiempo pa’ mí. Lo di todo… y hoy no tengo nada. Ni un “gracias”, ni un “te extrañamos”.
Solo queda el silencio… y el recuerdo de cada kilómetro recorrido, esperando que uno de esos tantos caminos me hubiera llevado de vuelta al amor de mi familia.
Prepárate, compa… porque la carretera cansa, pero la soledad mata más lento.".
Hoy estoy aquí, en un rincón de la casa, arrumbado como un mueble viejo. Enfermo, cansado, con la espalda hecha trizas y el corazón más roto que mis rodillas. Ya no estorbo en el camino, ahora estorbo en el comedor. Mis hijos me hablan por compromiso, mi ESPOSA ya no me ve igual. Se acostumbraron a vivir sin mí… y ahora que estoy, ya no saben qué hacer conmigo.
Me arrepiento, carnal… no de haber sido trailero, sino de haber creído que al final habría un hogar esperándome. Me duele no haber visto crecer a mis hijos, no haber tenido tiempo pa’ mí. Lo di todo… y hoy no tengo nada. Ni un “gracias”, ni un “te extrañamos”.
Solo queda el silencio… y el recuerdo de cada kilómetro recorrido, esperando que uno de esos tantos caminos me hubiera llevado de vuelta al amor de mi familia.
Prepárate, compa… porque la carretera cansa, pero la soledad mata más lento.".
Comentarios
Publicar un comentario