Războiul de Independență al României / Guerra de Independencia de Rumania
.png) |
| Războiul de Independență al României / Guerra
de Independencia de Rumania Page start up on 10.05.2026_12:02 UTC+2 |
Războiul de Independență al României (in spaniola: Guerra de Independencia de Rumania) este denumirea folosită în istoriografia românească pentru a se referi la faza Războiului Ruso-Turc (1877–1878) în care România, luptând de partea rusă, și-a otinut independența față de Imperiul Otoman. La 16 aprilie 1877 (S.V. 4 aprilie), România și Imperiul Rus au semnat un tratat la București, în baza căruia trupele ruse aveau voie să treacă prin teritoriul românesc, cu condiția ca Rusia să respecte integritatea teritorială a României.
În consecință, a început și mobilizarea trupelor române, iar aproximativ 114.000 de soldați au fost concentrați în sudul țării pentru a se apăra împotriva unui posibil atac al forțelor otomane din sudul Dunării. La 24 aprilie 1877 (S.V. 12 aprilie), Rusia a declarat război Imperiului Otoman, iar trupele sale au intrat în România prin intermediul nou construitului Podul Eiffel, în drum spre Imperiul Otoman. Din cauza pierderilor mari, Imperiul Rus a solicitat intervenția României. Pe 24 iulie (S.V. 12 iulie) 1877, primele unități ale armatei române au traversat Dunărea și și-au unit forțele cu armata rusă.
Cuprins
1 Declarația de Independență a României și conflictul
1.1 Operațiuni navale
2 Urmări
3 Vezi și
4 Referințe
5 Linkuri externe
Declarația de Independență a României și conflictul
În urma declarației de război a Rusiei în 1877, Marele Duce Nicolae Nicolaevici și-a anunțat intenția de a intra pe teritoriul românesc. Parlamentul român a convocat o sesiune extraordinară a Camerei pe 26 aprilie pentru a aborda problema și posibilitatea alăturării la război, precum și în ce condiții.
Pe 21 mai (S.V. 9 mai) 1877, în Parlamentul românesc, Mihail Kogălniceanu a citit Declarația de Independență a României ca fiind voința poporului român. A doua zi, 22 mai (S.V. 10 mai), declarația a fost semnată de Prințul Carol I.
Din motive simbolice, 10 mai a fost sărbătorită ca Ziua Independenței până în 1947, deoarece comemora și prima vizită a Prințului German Carol la București (10 mai 1866). Pe 11 mai, camera a adoptat o rezoluție prin care autoriza Guvernul să ia toate măsurile necesare pentru a asigura recunoașterea independenței românești la sfârșitul războiului. În urma declarației, guvernul român a anulat imediat plata tributului către Imperiul Otoman (914.000 de lei), iar suma a fost în schimb dată Ministerului de Război al României.
Prințul Carol I a acceptat propunerea Ducelui de a deveni Mareșal al trupelor rusești, pe lângă comanda propriei armate române, ceea ce i-a permis să conducă forțele armate combinate în cucerirea Plevnei. Armata românească a fost împărțită în Corpul I de Armată, comandat de colonelul Lupu, și Corpul II de Armată, comandat de colonelul Radovici.
În urma succesului armatei sale la Grivița și Rahova, cetatea Plevnei a capitulat pe 28 noiembrie 1877, iar generalul turc Osman Pașa a predat orașul, împreună cu garnizoana și sabia sa, colonelului român Mihail Cerchez și comandantului diviziei rusești Ivan Ganetsky. După ocuparea Plevnei, armata româna s-a întors la Dunăre și a triumfat în bătăliile de la Vidin și Smârdan.
Pe 19 ianuarie 1878, Imperiul Otoman a solicitat un armistițiu, care a fost acceptat atât de Rusia, cât și de România. România a câștigat războiul, dar cu prețul a aproximativ 10.000 de victime. În plus, alți 19.084 de soldați s-au îmbolnăvit în timpul campaniei. Independența Romaniei față de Poartă a fost în cele din urmă recunoscută pe 13 iulie 1878... see more.La Guerra de Independencia de Rumania (en rumano: Războiul de Independență al României) es el nombre utilizado en la historiografía rumana para referirse a la fase de la Guerra Ruso-Turca (1877-1878), en la que Rumanía, luchando en el bando ruso, obtuvo la independencia del Imperio Otomano. El 16 de abril (O.S. 4 de abril) de 1877, Rumania y el Imperio ruso firmaron un tratado en Bucarest, en virtud del cual se permitía el paso de las tropas rusas a través del territorio rumano, con la condición de que Rusia respetara la integridad de Rumania. En consecuencia, también comenzó la movilización de las tropas rumanas, y alrededor de 114.000 soldados se concentraron en el sur del país para defenderse de un posible ataque de las fuerzas otomanas desde el sur del Danubio. El 24 de abril (O.S. 12 de abril) de 1877, Rusia declaró la guerra al Imperio Otomano y sus tropas entraron en Rumania a través del recién construido Puente Eiffel, camino del Imperio Otomano. Debido a las grandes pérdidas, el Imperio Ruso solicitó la intervención de Rumania. El 24 de julio (O.S. 12 de julio) de 1877, las primeras unidades del ejército rumano cruzaron el Danubio y unieron fuerzas con el ejército ruso.
Índice
1 Proclamación de independencia de Rumania y conflicto
Proclamación de independencia de Rumania y conflicto
Tras la declaración de guerra de Rusia en 1877, el gran duque Nikolai Nikolaevich anunció su intención de entrar en territorio rumano. El parlamento rumano anunció una sesión extraordinaria de la cámara el 26 de abril para abordar el asunto y la posibilidad de unirse a la guerra y en qué condiciones.
El 21 de mayo (O.S. 9 de mayo) de 1877, en el parlamento rumano, Mihail Kogălniceanu leyó el acta de independencia de Rumanía como la voluntad del pueblo rumano. Un día después, el 22 de mayo (O.S. 10 de mayo), el acta fue firmada por el príncipe Carlos I. Por motivos simbólicos, el 10 de mayo se celebró como el Día de la Independencia hasta 1947, ya que también conmemoraba la primera visita del príncipe alemán Carlos a Bucarest (10 de mayo de 1866). El 11 de mayo, la cámara aprobó una resolución que autorizaba al Gobierno a hacer todo lo posible para obtener el reconocimiento de la independencia rumana al final de la guerra. Tras la declaración, el gobierno rumano canceló inmediatamente el pago del tributo al Imperio Otomano (914.000 leus), y la suma se entregó en su lugar al Ministerio de Guerra rumano.
El príncipe Caros I aceptó la propuesta del duque de convertirse en mariscal de las tropas rusas, además de comandar su propio ejército rumano, lo que le permitió liderar las fuerzas armadas combinadas en la conquista de Plevna. El ejército rumano se dividió en el Primer Cuerpo de Ejército, al mando del coronel Lupu, y el Segundo Cuerpo de Ejército, al mando del coronel Radovici. Tras el éxito de su ejército en Grivitsa y Rahova, la ciudadela de Plevna capituló el 28 de noviembre de 1877, y el general turco Osman Pasha entregó la ciudad, junto con su guarnición y su espada, al coronel rumano Mihail Cerchez y al comandante de la división rusa Ivan Ganetsky. Tras la ocupación de Plevna, el ejército rumano regresaría al Danubio y triunfaría en las batallas de Vidin y Smârdan.
El 19 de enero de 1878, el Imperio Otomano solicitó un armisticio, que fue aceptado por Rusia y Rumanía. Rumanía ganó la guerra, pero a costa de unas 10 000 bajas. Además, otros 19 084 soldados enfermaron durante la campaña. Su independencia de la Puerta fue finalmente reconocida el 13 de julio de 1878... see more.- Războiul de Independență al României / Guerra de Independencia de Rumania , Page start up on 10.05.2026_12:02 UTC+2
Comentarios
Publicar un comentario