Cavalerii vs barbarii / Caballeros vs barbaros

 Candva (prin 1975-1976), pe cand aveam 15-16 ani, citeam cu deosebita placere randurile cartii "Cavalerii"(scrisa de Ioan Dan si publicata in 1975), dupa ce citisem primul volum  "Curierul secret" (publicat in 1974) al unei trilogii din care aveam sa citesc si "Taina cavalerilor" (publicata in 1976), o trilogie a caror actiuni se petreceau in jurul anului 1600, in timpul domniei lui Mihai Viteazu, dupa cum, captivat de stil, aveam sa citesc si volumul "Cavalerii ordinului Basarab" (publicat in 1977), cu actiuni petrecute in jurul anului 1400, in timpul domniei lui Mircea cel Batran.

Acestea nu sunt scrieri istorice, sunt creatii literare, dar descriu destul de bine felul in care, pe la anii 1970-1980, romanilor le placea, le-ar fi placut... sa se vada.

La vremea aceea (1975-1976), si foarte multi ani dupa aceea (poate ca... pana in anii astia ai mei de emigratie (2003-2021) eram incantat de faptul ca... desi dupa cum se vede si prin cartile astea, vesticii europeni aveau impresia despre valahi ca apartin lumii barbare, dar cand colo, noi le dadeam vesticilor peste nas, aratandu-le ca noi suntem cel putin la fel de civilizati (si de stilati) ca si ei, si ca barbarii erau undeva... dincolo de granitele noastre, mai spre est.

Lor (vesticilor) li se pareau a fi o "lume barbara", o lume care ne cuprindea si pe noi, noua (romanilor in general, sau cel putin valahilor... ca mine) ni se parea ca lumea barbara ii cuprinde pe turci, pe tatari, pe huni, pe mauri, pe harapi (mai albi sau mai negri), dar... nu ne cuprinde si pe noi.

Si uite ca venira multe incercari (ultima pe lista, dar cea mai inalta dintre probele de pana acum, fiind "pandemia Covid"), care au pus oamenii la tot felul de probe, la tot felul de developari, si care au demonstrat ca intre natia romana si vesticii atat europeni cat mai ales UE-ropeni, distanta a ramas cam aceeasi, desi imensa majoritate a romanilor si-au tot aruncat in sus cusmele pe care scrisesera ei insisi "Vrem o tara, ca afara".

Asa a fost, asa este, si asa va fi, ca noi (prin firea noastra) vrem rezultate ca afara, dar cu... investitii ca din tara. Pentru ca altfel n-am fi noi, prototipul dupa care creatia populara a zugravit personaje precum cele de prin povestile gen "Pacala", "Povestea unui om lenes", si nu ar exista la noi, nevinovate jocuri copilaresti precum cele numit "Pacalici", "Popa prostu" sau "Trombon".

Vroiam de mult sa arat lumii macar astea opt pagini (16 file), dar acum, o dezbatere de prin Facebook mi-a mai dat un impuls in aceasta directie. Am dactilografiat eu cam jumatate din pagini, oi mai dactilografia si restul (cand si daca oi avea timp pentru asta), dar ce e de vazut mai intai, este... dispretul romanilor fata de medicina calificata, si apelarea (in lipsa calificarii atat a medicilor cat si a pacientilor) la "automedicatie", la "leacurile babesti".

Vorba aia cu capra care isi tinea (si tine) coada-n sus, nu degeaba este... vorba populara. Unora, cand n-au, le este suficient daca... se prefac ca au. 

Vezi textul dactilografiat / Véase el texto dactilografiado

.............- Nu, dacă urmați cu strasnicie leacurile mele atât de plăcute la gust.

- Ar fi o minune, domnule Caravană. Ce trebuie să fac?

- Să beți ceaiuri, dar nu cele obișnuite. Voi pleca îndată pe dealurile din jurul orașului, unde sînt sigur că aflu ceea ce vă trebuie. Două ceaiuri dimineața, două după masa de prînz și doua seara după cină.

- Asta e tot ?

- Nu ! Tocana să nu o mai mâncați seara, ci la prînz. Miere folosiți ?

- Rar.

- Să luați dimineața cîte o lingură de miere !

- Dar e admirabil dragul meu ! exclamă împăratul cuprins de bucurie în fața unui tratament atît de ușor și neașteptat.

"Pe dracu ! gîndi Costache. La noi pîna și cei mai prăpădiți oameni știu că ceaiurile taie puterea grăsimilor. Să dea Dumnezeu să iasă bine ! Altfel îmi găsesc beleaua cu nătărăul asta. Italianul o fi știind el multe, dar medicilor le place să se complice fără noimă și nu cred o boabă în leacurile folosite de popor. Cel puțin așa zicea domnul Zimmerman,  felcerul fostului principe Sigismund."

- Dacă beau ceaiuri chiar azi, crezi că-mi vor alina durerile ?

- Fără greșeala măria-ta. Parcă le ia cu mîna.

- Atunci aleargă, domnule ! Aleargă degrabă și caută buruienile trebuincioase. Vei fi bine răsplătit.

"Dacă leacurile lui se dovedesc bune, îl decorez, gîndi Rudolf al doilea. Îi acord Medalia marilor luptători pentru libertatea creștinilor." [........]

Vezi textul dactilografiat / Véase el texto dactilografiado

În marea sala de bal a palatului Hradcany luminile multe înfrumusețau înzecit podoabele, chipurile și minunatele veșminte ale oaspeților. Se aflau acolo cele mai de seamă personalități ale celor două curți imperiale din Viena și Praga. Iar alături de acestea, germani înalți, blonzi, inteligenți și sobri. Engleji cu fețele simpatice lungi de un cot și ochii aplecați spre ironie. Frantuji sprinteni la vorbă și plini de duh. Spanioli oacheși, frumoși și buni de gură. Italieni fermecători, gata să rîda din orice. Unguri bine facuți, cu privirile îndrăznețe, voioase. Înalți monahi trimiși de Sfîntul Scaun. Mari prelați ai mânăstirii Strahov din Praga. Cehi mucaliți, sprinteni la glume ca argintul viu. Femei brune sau bălaie, tinere sau trecute, agere sau sfioase. Dar sarea și piperul o aduceau în acea seara solii valahilor, despre care se vorbea frumos în toată Praga.

Împăratul, care la îndemnurile lui Costache, băuse după prînzul ușor o carafă cu ceai, nu mai avea dureri, fie din pricina ceaiului, fie dintr-o altă binecuvîntată pricină, astfel că seara promitea să se dovedească printre cele mai încantătoare. Cu ambasadorul Franței într-o parte și Costache Caravană în alta, Rudolf al doilea își făcu apariția, uimindu-i pe curteni, fiindcă eticheta ar fi impus altă companie. Grupurile invitaților se risipiră curînd și se așternu liniștea plină de respect, datorată marelui suveran. Împăratul se așeză cu sprinteneală, iar invitații așteptară cuvîntul său. Domnul Szanto, un ungur chipeș, ce se dovedi conducător al petrecerilor, veni în fața suveranului.

- Cu ce începem, domnule ? se interesă Rudolf bine dispus. [........]